Modestia copiilor, mândria părinților

 Părinții noștri-mândria noastră

Astăzi în timp ce ”ma delectam” cu ceva noutăți de pe Facebook mi-a atras atenția o poză (Poza1) foarte interesantă, care m-a marcat foarte mult. Nu am putut să trec așa pe lângă acest subiect atât de important pentru majoritatea dintre noi. Și nu vreau să pun în discuție întâmplarea în sine, cât mesajul pe care-l oferă aceasta.

Poza 1

A fi părinte e o artă ,spun unii; alții zic că a fi părinte e o provocare, iar eu cred că a fi părinte e o meserie care o înveți pe tot parcursul vieții,inconștient.
Noi, copiii, suntem oglinda părinților noștri și eu chiar cred asta pentru că ”mărul nu cade departe de copac”, iar ”ceea ce-ai semănat aceea culegi”. Spunând astea, nu vreau să par rea sau lipsită de scrupule, dar până la urmă nu noi ne alegem părinții, deaceea trebuie  să-i iubim și să-i apreciem cât îi mai vem alături.
De multe ori ni s-a întâmplat să fim enervați la culme că nu avem voie să ieșim cu prietenii până târziu, că nu e bine să stăm în fața calculatorului, că trebuie să te trezești de dimineață după o seară în cluburi, că nu ai voie să faci aia sau cealaltă( în funcție de situație și de anturaj), iar astăzi conștientizăm că trebuie să le mulțumim pentru aceste interdicții care ne-au fost de mare ajutor pe parcurs.
De obicei copilul ajunge pentru părinții să-i, în funcție de educația primită sau  răsplată sau pedeapsă, dar ”dacă nu ai fost urât niciodată de către copilul tău nu ai fost un părinte bun”, spunea cineva.
În final aș spune că trebuie să ne iubim părinții, indiferent de cum sunt ei, pentru că doatorită lor am ajuns cine suntem, lor le datorăm existența noastră și tot lor le datorăm dragostea și gratitudinea noastră.
Ei se mândresc cu noi, chiar dacă uneori nu le dăm motive.