Fii cine vrei să fii tu, nu cine vor alții

      Când am început să scriu pe acest blog eram foarte entuziasmată și în fiecare lună scriam câte ceva, acum însă a trecut ceva timp de când nu am mai scris, iar ceea ce voi scrie azi probabil este mai mult o frustrare de-a mea ce mă macină de ceva timp.

Fie că suntem pasionați de călătorii, de limbi străine, de pictură, de școală sau de jobul pe care îl avem, de multe ori nu e ceea ce vrem și poate nici ceea ce trebuie, iar ceea ce facem este doar din necesitate sau din simplu motiv că nu putem spune ”nu” la anumite lucruri sau la anumiți oameni.

Trece timpul și descoperim la un moment că noi nu am hotărât nimic pentru noi și nici pentru ceea ce urmează să facem. Când suntem copii ne influențează părinții/rudele, apoi avem un prieten/ă  pe care nu-l putem refuza, mai târziu aprobăm ce spune șeful sau alți colegi de muncă iar în realitate noi nu credem nici pe departe astfel. Ajungem uneori în situații stresante sau facem lucruri care nu ne plac neglijându-ne sănătatea și bunăstarea pentru nevoile altora. 
Da știu, suntem generația care citește cărți de dezvoltare personală, cărți motivaționale, participăm la toate training-urile din oraș gen: Cum să deschizi propria afacere, Cum să manânci sănătos, Cum să depășim stresul, cum să..., și lista poate continua până când ne trezim că nimic din ceea ce am făcut nu a coincis cu scopurile noastre.
Uneori ne obligăm să renunțăm la propriile păreri doar pentru ca să nu-i supărăm pe alții sau pentru că nu vrem ca alții să-și schimbe părerea despre noi. Nu, nu e greșit să avem propria părere atâta timp cât avem argumente ca să o susținem, nu e greșit să refuzăm oamenii și nici nu e greșit să nu fim de acord cu ei.
Cu siguranță mulți dintre noi am avut momente când am refuzat o persoană sau am avut o părere diferită, iar mai târziu am avut mustrări de conștiință și gânduri de genul: Oare nu s-a supărat?, Oare ce va crede despre mine?.  Și ți-i frică că astfel de situații vor pune etichetă pe tine fiind văzut ca un om mai puțin bun, te crezi vinovat și simți nevoia de a justifica modul tău de a proceda.

Ar trebui să învățăm să trăim viața pentru noi nu pentru alții. Să nu ne fie frică să mergem pe un alt drum decât cel pe care am fost până acum, să nu ne prefacem a fi fericiți acolo unde nu suntem, să trăim viața doar pentru a-i mulțumi pe alții fără ca tu să fii. În viață nu trebuie să impresionezi pe nimeni, doar să te mulțumești pe tine și acesta nu e egoism. Iar dacă cineva dintre prietenii mei vor spune că și eu sunt la fel, nu voi nega, dar ca să treci peste o frustrare trebuie mai întâi să o recunoști.

Un altfel de Cluj sau doar a fost ”vineri 13”

      Cluj-Napoca e un oraș frumos, cu arhitectură spectaculoasă, cu multe posibilități de dezvoltare  personală, profesională și nu doar,  cu o viață socială foarte activă, cu oameni interesanți și mereu puși pe fapte mărețe.

Cât de frumoasă și interesantă e viața la Cluj am avut ocazia să vă arăt în mai multe postări pe instagram, săptămâna aceasta am reușit să descopăr Clujul altfel. Nu, nu s-a schimbat nimic din ceea ce-am enumerat mai sus, probabil doar am avut ”norocul” de o săptămână care se încheie cu ”vineri 13”.

    Clujul e atât de mare, încât poți se treci prin 3 anotimpuri în timp ce-l treci dintr-un capăt la celălalt. Săptămâna aceasta am reușit să de 2 ori să mă conving de acest lucru. În timp ce mă îndreptam spre casă de la muncă, savurând momente de liniște și analizând fețe obosite și în același timp zâmbitoare pe stradă a pornit ca din senin o ploiță căreia nu i-a făcut față sistemul de canalizare. Umbrela care o aveam a fost doar un decor, iar șoferii au reușit să se asigure că nu mai rămâne nicio porțiune uscată pe corpul meu. Într-un final am reușit să urc în autobuz și să ma bucur de un locușor (în picioare) uscat, dar nu a durat mult fericirea, după ce petrecusem vreo 20 minute în ambuteiaj am auzit o voce din față: ”Coborâți, autobuzul e defect” (și era vorba de un autobuz nou, mov, pentru a evita discuțiile).

       Mereu am apreciat și admirat calmul șoferilor clujeni, dar și corectitudinea lor, atunci nu a fost de loc așa, claxoanele nu conteneau, intersecția se blocase, iar ambulanțele și pompierii își faceau cu greu loc printre mașini. După 30min de ploaie, 20 de ambuteiaj și alte 15 min de mers pe jos, fară aventuri, am reușit să ajung în cartierul unde locuiesc, afară era soare iar eu încă udă până la piele îmi făceam loc printre oamenii care se grăbeau spre casă. Aici ploaia se pare că nu ajunse. 

       Iar pentru ”vineri 13” mi-am asumat 13h de muncă, ca să închei frumos săptâmâna.

Se poate întâmpla oricui și oriunde, iar Clujul rămâne a fi dragostea mea, orașul meu de suflet, chiar dacă-i urăsc ambuteiajele și aglemerația. 

Carpe Diem
Traiește clipa, dar până să ajungi la ei.

Realitatea dură a existenței noastre

        În decursul existenței noastre cu siguranță fiecare din noi a întâlnit oameni care pun preț pe lucrurile materiale (bani, casă, vacanță) și alții pe cele sentimentale (emoții, amintiri, oameni dragi, locuri aproapiate sufletului). Când eram mică îmi dădeam seama că fericirea vine din lucruri mărunte, acum îmi dau seama că nimic nu e așa cum ne imaginam în copilărie.
      Astăzi o să scriu despre un gând pe care îl aveam pe la 10-11 ani și care de câteva săptămâni îmi dă bătăi de cap.
       Îmi amintesc că aveam ca vecini o familie care își făcuse casa de la prima piatră și aveau în grădină plantați pomi de cireșe (câteva tipuri), caise, prune, coarne, o porțiune destul de mare de zmeură și căpșuni. Pentru mine, fiind copil mi se părea o bogăție imensă (și nu mă refer la partea materială), era ceva care deși nu-mi aparținea îmi era aproape sufletului. Peste ceva timp, oamenii au fost nevoiți să vândă casa cu tot ce aveau împrejur. Prima mea reacție la această situație a fost: Dar oare lor nu le pare rău să dea plantația de căpșuni, de zmeură, toți pomii de cireșe? Oare lor nu le vor lipsi? Și din nou mă refer la valoarea lor emoțională. Când eram copil credeam că e foarte greu să te desparți de casa ta, de grădina ta, de câinele tău. Azi viața m-a învățat că unele lucruri le faci nu pentru că așa vrei tu, dar pentru că așa va fi mai bine (am încercat să evit expresia ”așa trebuie”, pentru că azi mai mult sau mai puțin conștient suntem sclavii lui ”trebuie”).

         Uneori trebuie să luptăm cu noi alte ori împotriva noastră și indiferent cât de greu ne poate fi noi am învățat să ne adaptăm oriunde fără să ne pese de emoții. Și mai rău e atunci când te gândești că noi nu doar ca oameni suntem așa, dar ca popor.
Dacă vă întrebați ce am vrut să transmit ptin această mică istorioară, să știți că nici eu nuștiu. O las așa aici ca un gând neterminat, la care fiecare poate contribui (medita).