Realitatea dură a existenței noastre

        În decursul existenței noastre cu siguranță fiecare din noi a întâlnit oameni care pun preț pe lucrurile materiale (bani, casă, vacanță) și alții pe cele sentimentale (emoții, amintiri, oameni dragi, locuri aproapiate sufletului). Când eram mică îmi dădeam seama că fericirea vine din lucruri mărunte, acum îmi dau seama că nimic nu e așa cum ne imaginam în copilărie.
      Astăzi o să scriu despre un gând pe care îl aveam pe la 10-11 ani și care de câteva săptămâni îmi dă bătăi de cap.
       Îmi amintesc că aveam ca vecini o familie care își făcuse casa de la prima piatră și aveau în grădină plantați pomi de cireșe (câteva tipuri), caise, prune, coarne, o porțiune destul de mare de zmeură și căpșuni. Pentru mine, fiind copil mi se părea o bogăție imensă (și nu mă refer la partea materială), era ceva care deși nu-mi aparținea îmi era aproape sufletului. Peste ceva timp, oamenii au fost nevoiți să vândă casa cu tot ce aveau împrejur. Prima mea reacție la această situație a fost: Dar oare lor nu le pare rău să dea plantația de căpșuni, de zmeură, toți pomii de cireșe? Oare lor nu le vor lipsi? Și din nou mă refer la valoarea lor emoțională. Când eram copil credeam că e foarte greu să te desparți de casa ta, de grădina ta, de câinele tău. Azi viața m-a învățat că unele lucruri le faci nu pentru că așa vrei tu, dar pentru că așa va fi mai bine (am încercat să evit expresia ”așa trebuie”, pentru că azi mai mult sau mai puțin conștient suntem sclavii lui ”trebuie”).

         Uneori trebuie să luptăm cu noi alte ori împotriva noastră și indiferent cât de greu ne poate fi noi am învățat să ne adaptăm oriunde fără să ne pese de emoții. Și mai rău e atunci când te gândești că noi nu doar ca oameni suntem așa, dar ca popor.
Dacă vă întrebați ce am vrut să transmit ptin această mică istorioară, să știți că nici eu nuștiu. O las așa aici ca un gând neterminat, la care fiecare poate contribui (medita).