Sărbători de iarnă: fără miros și gust (de casă)

      

 Tu ce faci de sărbători? Îți mărești fericirea sau îți micșorezi nefericirea? 

     E primul an când am fost prinsă de febra pregătilor ”Crăciunistice”. De departe, Crăciunul și în general sărbătorile de iarnă sunt perioada mea preferată din an. Timp de 25 de ani, Crăciunul a fost acasă, în Republica Moldova, lângă cei dragi. Anul acesta încerc să-mi creez o ”acasă” aici la Cluj. Un brăduț la ghiveci, niște ornamente drăguțe și minimaliste cu o instalație suficient de colorată (un fel de tricou-blugi-adidași, outfit după care mă vei recunoaște mereu pe stradă) și kilograme de clementine în toate colțurile apartamentului. Am mai cumpărat și un difuzor de parfum cu arome de citrice și brad pentru a spori atmosfera, o sticlă de vin în debara așteaptă să fie fiartă, mi-am luat chiar și o plapumă, șosete și papuci de cameră cu ornamente de Crăciun. Dar nu, nimic din toate astea  nu mă mulțumesc și nu au farmec la fel ca papucii de cauciuc (galoșii) plini de glod (în iernile fără zăpadă) în care mergi să aduci o găleată de apă  de la fântâna din curte. La fel ca brăduțul uitat  într-un dulap (împodobit din anul anterior), pe care-l aducem ”la cald”, îl despodobim pentru a fi împodobit din nou, uneori cu aceleași globulețe doar argintul (beteala) de altă culoare. Și sinceră să fiu, nu simțeam nevoia să-l postez pe facebook sau instagram pentru a fi validat. 

Câți dintre voi v-ați oprit să vă bucurați de brăduțul decorat? Pun pariu că i-ați făcut mai multe poze decât ați stat să-l priviți în liniște cu un vin fiert și fără Netflix. 
Da, știu, nu avem timp. Nu avem timp să petrecem cu familia, nu avem timp să greșim, nu avem timp să ne bucurăm de ceea ce avem, nu avem timp să fim fericiți.

Când eram copii pentru fericire era suficient să primim o pungă de bomboane și câteva portocale pentru a face sărbătoare. Azi, maturi fiind, îmi dau seama că ne axăm tot mai mult pe lucruri materiale, pe farfurii  inundate de mâncare și pahare cât mai pline. Nu știm să ne bucurăm de lucruri mărunte și avem pretenția ca totul sa fie pus la punct până la ultimul bob de mazăre din salata boeuf.

Până la urmă mămăliga e mai gustoasă cu mujdei, nu cu somon sau sushi, iar sărbătorile sunt despre oameni și locuri. 

Realitatea dură a existenței noastre

        În decursul existenței noastre cu siguranță fiecare din noi a întâlnit oameni care pun preț pe lucrurile materiale (bani, casă, vacanță) și alții pe cele sentimentale (emoții, amintiri, oameni dragi, locuri aproapiate sufletului). Când eram mică îmi dădeam seama că fericirea vine din lucruri mărunte, acum îmi dau seama că nimic nu e așa cum ne imaginam în copilărie.
      Astăzi o să scriu despre un gând pe care îl aveam pe la 10-11 ani și care de câteva săptămâni îmi dă bătăi de cap.
       Îmi amintesc că aveam ca vecini o familie care își făcuse casa de la prima piatră și aveau în grădină plantați pomi de cireșe (câteva tipuri), caise, prune, coarne, o porțiune destul de mare de zmeură și căpșuni. Pentru mine, fiind copil mi se părea o bogăție imensă (și nu mă refer la partea materială), era ceva care deși nu-mi aparținea îmi era aproape sufletului. Peste ceva timp, oamenii au fost nevoiți să vândă casa cu tot ce aveau împrejur. Prima mea reacție la această situație a fost: Dar oare lor nu le pare rău să dea plantația de căpșuni, de zmeură, toți pomii de cireșe? Oare lor nu le vor lipsi? Și din nou mă refer la valoarea lor emoțională. Când eram copil credeam că e foarte greu să te desparți de casa ta, de grădina ta, de câinele tău. Azi viața m-a învățat că unele lucruri le faci nu pentru că așa vrei tu, dar pentru că așa va fi mai bine (am încercat să evit expresia ”așa trebuie”, pentru că azi mai mult sau mai puțin conștient suntem sclavii lui ”trebuie”).

         Uneori trebuie să luptăm cu noi alte ori împotriva noastră și indiferent cât de greu ne poate fi noi am învățat să ne adaptăm oriunde fără să ne pese de emoții. Și mai rău e atunci când te gândești că noi nu doar ca oameni suntem așa, dar ca popor.
Dacă vă întrebați ce am vrut să transmit ptin această mică istorioară, să știți că nici eu nuștiu. O las așa aici ca un gând neterminat, la care fiecare poate contribui (medita).

The online generation

       E dependență!!

     Astăzi am constatat cu frică că și eu sunt dependentă. Nu, nu sunt dependentă de cannabis sau hașiș, nu sunt dependentă nici de cafea sau ciocolată (deși cred că în clubul dependenților de ciocolată aș intra cu multă plăcere). Azi am constatat că la fel ca generația mea sunt dependentă de mediul virtual, de facebook, instagram și restul chestiilor care se întâmplă online. De unde și până unde am ajuns la concluzia dată vă explic imediat.

  De când mi-am cumpărat un telefon, acum 4 ani (care are opțiunea de conectare la net,) căutam mereu ocazii să mă conectez fie la un  free Wi-Fi, fie la datele mobile chiar dacă nu aveam nevoie să caut ceva sau să văd ceva, o făceam doar din dragul de a fi conectată și de a mă afla acolo, în mediul ăla. Când veneam de la școală primul lucru, care-l făceam după ce-mi salutam colegele de cameră, deschidem laptopul să verificam mediul virtual, de parcă acolo se întâmplau minuni. Îmi plăcea să urmăresc tot felul de pagini pe facebook, like-uri, share-uri, inimioare și unele pagini de știri sau istorii de dragoste, (ca orice domnișoară). Cu timpul am început să evit să-mi pierd timpul pe net, deși am continuat să urmăresc aceleași rețele de socializare, mi-am făcut și un blog pe care îl promovam (și pe care-l promovez încă) tot în mediul virtual, acum jumătate de an mi-am făcut și o pagină de instagram (să fiu și eu în rând cu lumea). Când ne-am mutat cu chirie am preferat să nu ne punem un cablu pentru net, și foloseam doar datele mobile (30GB/lună), azi datele mele au ajuns pe ultima sută de metri și eu am decis să le mai prelungesc un pic, însă nu mor caii când vor câinii, astfel că mă simțeam tentată să pornesc netul la fiecare 30 min., ca să verific ce mai e acolo. Așa că la sfârșitul zilei am constat că și eu sunt dependentă de mediul virtual, chiar dacă sunt doar cu văzutul și nu fac postări.
Acum am încerc să înțeleg de ce, deși cred că știu deja. 

      Pentru că toți trăim în mediul virtual, postăm poze ca să ne lăudăm cu ultima rochie cumpărată, cu ultimul buchet de flori primit de la iubi, sau ce cafea am băut cu X la localul Y, facem câte un selfie la fiecare 5 min., și ne simțim cool, pretty sau lovely. Pentru că, dacă a fost cutremur și nu l-ai simțit deschizi facebook și concretizezi, pentru că la orice eveniment mai întâi faci un live să vadă și prietenii tăi, pentru că dacă esti într-o călătorie mai întâi postezi una, două, zece poze, uitând să mai savurezi momentul, putem scrie o status în care îl facem pe cineva sexist sau luăm la mișto pe cineva prin apropo-uri, pentru că ne este frică să spunem în față, pentru că știrile sunt mediatizate mai mult în mediul online și pentru că noi ne putem alege informația pe care vrem să o citim, chiar dacă și așa, într-o oarecare măsură suntem manipulați, astfel ne simțim atrași ca un magnet de mediul online. Am impresia că deja e un stil de viață și nicidecum o necesitate. Dacă nu ai fost o zi pe net, nu mai ai despre ce vorbi cu prietenii tăi, pentru că acolo s-a întâmplat tot și tu nu ești la curent cu nimic. Într-un fel sau altul am ajuns deja la momentul când avem prieteni de facebook de la care cerșim like-uri, și nu trebuie să-i mai judecăm pe cei care cerșesc la colțul străzii un leu, pentru că la rândul nostru și noi cerșim ceva când postăm la fiecare 5 min. pe net (chiar dacă nici în ruptul capului nu recunoaștem).

       Acum însă aș vrea să privesc lucrurile și dintr-un alt punct de vedere, să-mi amintesc de  timpul când ne uitam la televizor doar la un singur post, când scriam scrisori pentru a publica vreo poezie în revista NOI, sau vreun articol în ziarul raional, când așteptam ziarul de vineri ca să-mi recitesc articolul sau poezia, sau de când făceam poze și trebuia să le așteptăm în format fizic și nu trebuia să verfic dacă am primit sau nu like-uri, iar dacă vreau să vorbesc cu părinții cu un singur click rezolv totul, nu trebuie să aștept vacanța ca să-i revăd și să vorbim.

       În final nici nustiu ce aș putea spune e de bine sau nu, e de plâns sau nu, e de schimbat sau #dejaemaibine.
      Din ultimile date mobile am scris postarea în cauză și o promovez tot în mediul virtual, nu e nevoie de like și share (dar dacă insistați, nu-s împotrivă), oricum nu-mi mai rămâne trafic ca să urmăresc cine, când, unde și de câte ori.

Tu, colegii de muncă și interesele fiecăruia

   Tipuri de colegi pe care-i întâlnești la locul de muncă

  Pentru că de mult timp n-am mai scris și nu m-am dat cu părerea despre nimic, iar în ultima perioadă mi-am schimbat mediul de activitate și mi-am găsit și un job, care îmi ocupă cea mai mare parte din timpul meu, am hotărât să vorbesc despre tipurile de colegi pe care-i întâlnim la un loc de muncă. 

    Din start vreau să spun că ceea ce scriu este bazat fapte reale, fie din experiență personală, fie din povestirile prietenilor sau istorioare citite în mediul virtual. După o analiză mai amănunțită am reușit să ajung la următoarele tipuri de colegi pe care e posibil să-i întâlnești la viitorul tău loc de muncă, sau pe care deja îi suporți de ceva timp.

1. Șeful

Și nu, nu e vorba de managerul care în fișa postului are scrise ca activități ordonarea și coordonarea personalului pentru atingerea obiectivelor propuse. E vorba de acel coleg care mereu îi place să se simtă important și să dea ordine în stânga și în dreapta, (sau în sus și în jos dacă ar fi posibil).

2. Bârfitorul sau gura spartă

Tipul ăla de coleg care nu poate păstra informațiile doar pentru el, dar îi place să facă schimb de informație cu toată lumea. Nuștiu cum se face, dar e mereu cu știrile la zi și nu-i scapă nici-o ocazie să se dea cu părerea despre orice. Informația este tot ceea ce-i oferă valoare. Dar știți și voi cum e, pasărea pe limba ei piere.

3. Lingușitorul
Bine, șefu!, Ce bine arătați azi, șefa!., etc.
Da, da, e vorba de colegul care mereu se dă bine pe lângă șef și nu scapă nici o ocazie să se laude cumva. E prieten cu toată lumea, poți spune că îți este cel mai bun prieten, dar tot el e cel ce te sapă în fața superiorilor (pe la spate). Până la urmă toți șefii se lasă pupați în fund.

4. Observatorul - ochiul soacrei

Dacă ai făcut ceva din greșeală, dacă ai uitat să faci ceva din neatenție, dacă ai uitat să pui ceva la locul său, sau dacă ai respirat altfel decât o faci de obicei, apare mereu colegul binevoitor să-ți amintească de asta. Și nu contează, o faci cu intenție sau fără, sunt sigură că ai intrat cel puțin odată sub ochii lui.

5. Atotștiutorul (всеведущий)
Acel coleg care se pricepe să facă orice, cunoaște totul, se dă cu părerea despre tot ce prinde, aude, vede și nu ratează nici-un moment să se dea drept profesor. În orice dezbatere are de spus ultimul cuvânt, iar majoritatea colegilor nu dau nici doi bani pe el.

6. Prietenul
Colegul bun și săritor la nevoie care are relații bune cu toată lumea, e amabil și drăguț în orice situație, fără interes. Dacă ai măcar un asemenea coleg, consideră-te un norocos.

Aș mai putea continua lista vorbind despre colegul pesimist, umoristul, certărețul, criticul, colegul care mereu se plânge sau colegul care mereu întârzie. Presupus că fiecare din voi are cel puțin câte un coleg din cotegoriile enumerate. Dar știți ce e cel mai nasol, să ai un coleg care să fie mai dotat, adică să fie inclus în mai multe categorii în același timp, atunci cu siguranță ai dat de belea.

Scrisoare lui Moș Crăciun

Dragă Moș Crăciun,   

 Presupun că așa ar trebui să încep. Eu am 22 de ani. Până acum ar fi trebuit să rup penițe întregi ca să-ți scriu scrisori pline cu dorințe, dar pentru că suntem în secolul XXI, eu am ales calea cea mai simplă și mai sigură ca primul mesaj al meu să ajungă la tine. 

Eu niciodată nu ți-am scris, nu pentru că sunt fată și nu scriu prima, dar pentru că ceea ce aveam mereu era suficient pentru mine, iar dacă nu era, făceam să fie. Nuștiu cât de veridic erai în mintea mea pe la 5 - 6 ani, dar acum de fiecarea dată când văd reportaje despre Casa lui Moș Crăciun din Laponia mă gândesc poate nu e ceea ce credem noi. 

    Azi, pentru că suntem în perioada când visele prin aripi, iar dorințele au culori magice, am hotărât că e momentul să aștern pe foaie (pe ecran, defapt) un mesaj și pentru tine. Tu știi ce-și dorește fiecare din noi, și deaceea nu vreau să te rog să-mi îndeplinești dorințe banale și nici nu vreau să-ți cer lucruri materiale, pentru că astea le pot obține singură, prin muncă. De 3 zile mă gândesc cum aș formula mai bine, ca să înțelegi ce-mi doresc și tot nu-s sigură că am să fiu înțeleseasă.

   Dragă Moșule, eu îmi doresc o lume nouă. Da, da, vreau o lume nouă și nu pentru că m-am plictisit sau i-a expirat termenul acesteea, dar pentru că ar costa prea mult s-o îmbunătățim. Vreau o lume fără invidie și ură, fără bârfitori și lăudăroși, fără lași și fricoși, vreau o lume frumoasă. O lume răbdătoare și înțeleaptă, corectă și cinstită, vreau oameni frumoși la suflet și cu o  inimă mare, care să iubească indiferent de culoare, sex, religie sau rasă. Vreau o lume cu oameni cu demnitate, educați și cinstiți, care să poată aprecia muncă și aptitudinile semenilor. O lume minunată, cu părinți iubitori și copii fericiți. Și, nu, nu vreau să mă crezi idialistă și nici naivă, dar vreau să avem oameni ce pun preț pe prietenie, iubire, sinceritate, adevăr și bunătate. Chiar dacă suntem în preajma sărbătorilor și fiecare ar vrea să pară mai bun, peste o săptamână lucrurile revin la ”normal”. Vreau să știi: Crăciunul e o sărbătoare comercială deja, sărbătoare e pe masă, în farfurie, în păr, pe unghii și sub brad dar nu și în suflet. 

Dragă Moșule, nu vreau să te plictisesc și nici să mă plâng prea mult, dar pentru mine ăsta ar fi cadoul perfect. 

PS: Nu uita și de niște ciocolată (nu am preferințe aici)!!!

#Post Ziua Independenței

”O Țară, o casă, un plai,
Atât mi-e de-ajuns pentru trai.....”

                                     (Vasile Romanciuc)

Ieri pagina mea de facebook a fost asaltată de mii de mesaje de felicitare cu ozazia Zilei Independenței. Unii își etalau sentimenetele de dragoste și de mândrie, alții scriau mesaje de ”La mulți ani, Republica Moldova” din SUA, Anglia, Italia, România și chiar Rusia, ceilalți se plângeau cât e de greu să trăiești în așa o țară, unde nu-ți sunt respectate drepturile, unde ți-e frică să spui ce gândești, iar unii mai optimiști au ieșit în PMAN pentru a sărbători și a se bucura de 25 de ani de Independență și desigur mulți au apreciat gestul lui Pașa Parfeni care mai este mediatizat și azi. #NuMaTem

Azi când am deschis facebook-ul prima postare a fost: ” Capitala și alte 25 de localități vor rămâne fără electricitate... ”, mai întâi am zimbit zic: ” e ceva simbolic, după 25 de ani de Independență”, însă cel mai straniu e că nimeni azi nu mai scrie mesaje de felicitare, de dgragoste față de Moldova. De azi lucrurile au revenit la normal, toată lumea își duce traiul așa cum a făcut-o până acum, înjură pe sub nas că avem politicieni de #####, că nu le ajung bani de pâine, merg pentru 200 de lei la proteste.

Eu n-am reușit să vin ieri cu nici un mesaj pentru Țara mea, doar am savurat ”patriotismul de-o zi” al celorlalți, eu îmi iubesc țara în fiecare zi, îi accept plusurile și minusurile, îi respect legile și chiar politicienii (până la urmă e și vina mea, de faptul că unii sunt mai puțin competenți în domeniu, eu am votat, îmi asum responsabilitatea).
Schimbarea vine de la noi și dacă vrem să avem ceva mai bun, avem calea liberă să acționăm, să ne întorcem acasă, să dschidem uși uncuiate, să rupem buruieni crescute de ceva ani și să credem în viitorul acestei țări, ”dacă nu credem noi, atunci cine?”
În același timp să nu uităm să ne bucurăm de ceea ce mai avem; doină, grai, datini și obiceiuri, părinți, casă, care e de datoria noastră să le păstrăm cu credință. Trebuie sau chiar sântem obligați să vedem și cealaltă parte a monedei, să ne deschidem sufletul și să lăsăm pacea să ne umple, să iubim și să apreciem valorile noastre.

La mulți Moldova mea de Ziua Independenței și în fiecare zi! La mulți ani casa mea, vatra mea și neamul meu.











Sursă foto

Sărbătorile ne adună, amintirile ne unesc

Dacă în fiecare an sărbătoream  Paștele acasă, alături de familie, de cei dragi și de colegi, anul acesta e un pic altfel. 
3000 km - asta e distanța care mă împiedică să fac acest lucru. 

Dacă unii când vorbesc de Paști se gândesc la ouă roșii, cozonac, iepurași din ciocolotă, pentru mine e ”reunire/ reîntregire” a familiei, armonia de a fi lângă cei dragi și a împărtăși cu ei clipe minunate. Vreau să păstrez tradiția ouălor roșii și  a iepurașului pentru că asta ne ține legați de copilărie și ne oferă posibilitatea să rămânem copii.
 Iepurele a devenit recent un personaj simbolic de Paști, pentru că părinții și bunicii noștri nu l-au apucat. Pentru mine, iepurele e simbolul copilăriei, îmi amintesc cu drag, când venea bunicul de pe câmp și ne spune că ”a adus pâinică de la iepuraș”, sau tăticu se întorcea din oraș și ne spunea ”tăticu a prins un iepuraș” , Doamne câtă fericire era pe capul nostru când ne oferea câte o bomboană sau ciocolată (în cel mai fericit caz pentru mine).
Și ce bună mai era pâinea de la iepuraș, merele sau  prunele (în funcție de ce avea bunicul prin buzunar). Astăzi când merg prin magazine și văd iepurașul de ciocolată, îmi amintesc cu mare drag de acele timpuri. Cel mai intereant e că faza cu Iepurașul de Paști n-are nici o latură religioasă, precum ouăle roșii, se spune că iepurașul de ciocolată a fost inventat de coloniștii germani sosiți în SUA în sec 18, și conform legendei se dăruiește doar copiilor buni, ascultători și cuminți, astăzi nu cred că mai e valabil, și-l permite oricine (important bănuți să ai).
Sau altă legendă spune că acesta a fost un simbol al egiptenilor, ce semnifica fertilitatea. Iepurașul a început să fie asociat cu Paștele, în Germania, unde era un fel de Moș Crăciun al primăverii și aducea copilașilor cadouri de Paști. Cei mici construiau un cuib special pentru acesta, unde să-și lase ouăle, și așa a luat naștere și coșul de Paști
Da, și tot când trebuia să terminăm o muncă, de care nu mai aveam chef, ni se spunea:
”hai, încă un pic și pridem iepurele”,
de ce iepurele ? nici azi nu am înțeles, dar amintirea a rămas și e una foarte plăcută.
 Aveam eu în imaginația mea diferite forme ale iepurilor cu pricina, dar încă nici până azi n-am reușit să-l conturez bine în minte, tot timpul e unul diferit, în funcție de ceea ce aveam de la el.

Da, știu nu iepurele e simbolul principal al sărbătorii, dar pentru mine Paște înseamnă Acasă, alături de cei dragi, unde uiți de toate grijile (sesiunii - dacă ești student) sau doar reînvii alături de ei.

Eu vă doresc să aveți parte de o sărbătoare frumoasă, numai gânduri bune și cugetate. Prețuiți momentele când vă revedeți cu cei dragi.
Iubiți, iertați și fiți mai buni, de sărbători și în fiecare zi!

Sinceritatea - o formă de superioritate

Pentru că astăzi nu putem vorbi de sinceritate nici într-un domeniu, fie economie, cultură, politică, istorie, viață științifică sau viața cotidiană, am ales să vorbesc despre sinceritate sau despre forma de exprimare a adevărului, și în special o să mă refer la sinceritatea în relațiile interumane. Și tot, pentru că săptămâna trecută în timpul unei conversații am primit replica: ”Mie îmi place că ești sinceră, dar ....”.  

Ce este de fapt sinceritatea?
A fi sincer înseamnă să crezi cu adevărat ceea ce spui și să ai argumente bune de convigere în cazul în care sunt persoane care au dubii. Pentru început trebuie să înveți să fii sincer cu tine și apoi vei fi și cu ceilalți. 
Conform DEX: ”minciuna este denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva”Astăzi, minciuna e considerată un mijloc de autoapărare, iar sinceritatea este un defect sau chiar un pericol, doar dacă ești prost poți să stai fără grijă. Atunci când adevărul este dur, este și greu de acceptat, iar sinceritatea este luată drept insultă și de multe ori provoacă o ruptură în relațiile dintre oameni. Aici ar trebui să continui ceea ce am început mai sus ”....dar trebuie să ai grijă cu cine ești sincer”.

Personal, de multe ori am ajuns în situația în care a trebuit să decid dacă e bine să spun adevărul sau ar fi bine să mă eschivez, frumos, de la un răspuns concret. Acestea sunt momentele când amabilitatea și dorința de a nu supăra pe nimeni înving curajul tău de a spune doar adevărul curat. Spui un neadevăr, ca să nu zic minciună, atunci când speri că ai să-i oferi unei persoane mai mult curaj, când vrei s-o ajuți să vadă partea plină a paharului. Eu prefer să-i spun amabilitate și nicidecum minciună, pentru că uneori efortul depus se merită. Bine, aici cred că e singura excepție pe care o fac, pentru că în rest prefer să fiu sinceră. Prefer să spun ce cred și ce fac, ca mai târziu să nu regret. Da, au fost momente în care mi-a părut rău că am spus adevărul și invers, dar din fiecare dată mi-am învățat lecția. Recent am simțit cum o ”glumă”, care din start a fost considerată ”minciună”, făcută într-un moment nepotrivit, pe un subiect nepotrivit a fost cauza unei dispute aprinse, pe care o regret, dar care mi-a oferit cea mai bună lecție. Am simțit pe propria-mi piele cum o minciună îți poate distruge tot efortul pe care l-ai depus pentru a junge să te simți împlinit, îți poate distruge fericirea și cel mai grav te poate lipsi de respectul celor din jur (eu la partea a III-a n-am ajuns, am reușit să repar la timp). 

Dar, cum să fii sincer atunci când greșești? Ce faci cu mândria, orgoliul? Astea sunt alte aspecte care ne pot afecta în mod direct pe noi și relațiile cu cei de lângă noi. Nu în zadar se spune că cei mai sinceri sunt copiii, omul beat și omul furios, cu ăștia din urmă eu nu sunt de acord, pentru că ei pot transforma sinceritatea în obrăznicie sau și mai rău, jignire. 

  Dacă vrei să ai relații bune și durabile cu persoanele din anturajul tău, atunci preferă să fii sincer și amabil în același timp, preferă să demonstrezi că se merită să ai încredere în oamenii de lângă tine, iar dacă pe cineva a fost afectat de sinceritatea ta acesta curând va dispărea, pentru că atunci când nu accepți sinceritatea nu ai cum să fii sincer. 

Despre noi și oamenii din anturajul nostru

Întotdeauna mi-a plăcut să cunosc oameni care au ceva special și când spun ”special”, nu mă refer la haine, bijuterii, culoarea părului proaspăt vopsit în verde, pentru că am observat că în ultimul timp se practică sau la mașina pe care o conduc (asta în cazul în care nu e un Porsche Cayene după care rămân cu gâtul sucit și la propriu și la figurat).

Chiar ieri am vorbit pe skype cu ”cineva” pe care nu l-am văzut și auzit de ceva timp. După două ore de vorbit  mi-a fost adresată următoarea frază: ”Să știi că eu am nevoie să vorbesc cu tine mai des, pentru că tu mă motivezi”. Eu bineînțeles m-am simțit importantantă dar în același timp m-am gândit la oamenii care m-au motivat pe mine și iată de ce am hotarât să scriu despre oamenii care fac parte din viața noastră.

În ultima perioadă am reușit să interacționez cu oameni din toate colțurile lumii, am reușit să descopăr în fiecare câte un strop de ambiție și curaj, amabilitate, dorință de a atige imposibilul și viuziuni reale ale propriilor vise. Am cunoscut oameni plictisiți de ei și de activitățile lor, oameni care trăiesc într-o monotonie continuă și își varsă mânia pe primul ieșit în cale, oameni fără cuvânt - promisiuni deșarte doar pentru a face impresie, oameni pesimiști și prieteni parte-time. De la fiecare am învățat câte ceva, fiecare a avut un rol în viața mea și fiecarea m-a motivat cu ceva.

De cele mai multe ori starea ta de bine sau ”sindromul” motivațional al unei zile perfecte este determinat de oamenii cu care interacționezi. O veche zicală românească spune așa: ” Spune-mi cine sunt prietenii tăi și am să-ți spun cine ești tu”. Și nu vreau să vorbim despre cunoștințele sau prietenii pe care îi are fiecare, dar vreau să vorbim despre tipurile de oameni care intră în viața noastră și ne influențează, pozitiv sau negativ, pentru că până la urmă omul e o sursă de energie transmisibilă.

Iată câteva tipuri de oameni care putem să-i întilnim în viața noastră:

1.      Oameni de la care mereu înveți;

2.      Oameni visători și ambițioși;

3.      Oameni realiști;

4.      Oameni care nu-și părăsesc zona de confort;

5.      Oameni care vor să te schimbe;

6.      Oameni lângă care te simți ca la închisoare;

7.      Oameni mândri și orgolioși;

8.      Oameni care au lenea ca stil de viață;

9.      Oameni egoiști;

10.  Oameni care se plâng mereu că viața-i grea și nu au noroc.

 ”Oamenii vin în lume deosebiți” și depinde de fiecare cum își alege micile plăceri ale vieții din multitudinea de posibilități care ne sunt oferite. Uneori e mai bine să ai cunoștințe decât prieteni. Se spune că noi suntem media celor 5 oameni cu care ne petrecem cel mai mult timp. Ai grijă de la cine și ce înveți! Tot ce trebuie să știi e că ceea ce vei accepta va deveni parte din viața ta, iar ceea ce vei ignora se va stinge din lipsă de atenție.

PS: Persoana despre care am vorbit la început, este un om important din viața mea și-mi pare rău că nu reușesc să vorbesc mai des cu EA. Și eu știu că dacă ea o să citească acest articol o să se autoidentifice!

„Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa rămânem”

„Ţara mea, Moldovă-mamă. Vatra doinelor străbune! Ca un strugure de poamăStai pe harta Uniunii”.Europene…

La cei câțiva km² pe care îi are Republica Moldova și câteva mii de locuitori (pentru că restul , până la 3 milioane 555 mii, sunt plecați peste hotare), a reușit să ajungă în presa de peste hotare cu toate evenimentele care s-au petrecut în ultima săptămână.

Mai întîi a dispărut o studentă de la medicină, care cică s-a sinucis, un alt tânăr dat dispărut a fost gasit în stare de ebrietate avansată la amicii lui și un copil de 11 ani care a fugit de-acasă deja de 18 ori, iar cauzele principale care le vehiculează mass-media sunt conflictele cu părinții. Ei și acum de unde stabilitate în țară dacă nici în familie nu-i?
Și bonus, un alt om care ”posibil are devieri psihice” pierdut la protestele din Chișinău. Și da, cel mai important, în Chișinău se fac proteste din data de 6 septembrie 2015, dar ciudat este faptul că nimeni nu le observă. Mai întâi au fost pașnice după care s-a constatat că în așa mod nu se rezolvă nimic și iată că cineva dintre oamenii ”importanți” ai țării a ajuns cu capul spart. (Ceva mai înainte cineva s-a ales cu un genunchi julit, dar nu din cauza protestelor, motivul adevărat nu se cunoaște).

• Ce-avem până în prezent:

1. un miliard de dolari dispărut, de care nimini nu știe nimic;
    (Ciudat este faptul că pentru femeia cu 5 copii, care ”s-a apărat”de soțul său pentru că era  agresată permanent, s-a oferit pedepsă de 3 ani și 8 luni de privare de libertate, dar pentru miliard nu s-a găsit pedeapsă. Avem sau nu justiție în țară?)
2. Record!!! 5 prim-miniștri într-un an;
  (oare mai are vre-o valoare această funcție?)
3. un preșidinte ușor de manipulat;
4. mii de oameni nemulțumiți care protestează în PMAN;
 mai mult nimic

• Ce nu avem:

 stabilitate, demnitate,democrație, rușine, putere de voință, sinceritate, transparență, respect, grijă, mândrie, dragoste, patriotism. Într-adevăr n-avem nimic.

Acuma mă întreb de unde am pornit și unde am ajuns? Este cineva care ne aude și pe noi, tinerii? 

Noi vrem un viitor acasă, acolo avem părinți, bunici, rude, frați, surori, prieteni. Acolo e copilăria noastră, acolo ne sânt amintirle. Noi unde ne întoarcem? 

”Acasă” pentru noi e Moldova, dar oare mai sântem acasă acolo? Mai avem ceva acolo?  Mai avem măcar un cm de libertate și speranță acolo?

Dragă Moldovă, dacă mai poți mai rezistă, eu știu și eu cred că ai să obții ceea ce meriți să ai. Eu tind să cred că tu mai ești încă a poporului și nu a câtorva persoane ”flămânde de putere”. Până la urmă democrația e puterea poporui. Da, democrația pe care atât de greu ai câștigat-o și pe care atât de ușor o pierzi. Acum îți scriu de departe, dar să știi Moldova mea, că tu rămâi pentru mine așa cum te-am lăsat: liberă, luminoasă, colorată, vie, plină de speranță. 

Eu cred în viitorul tău așa cum cred în viitorul meu. 

Ce/Cine este omul?

       Omul- ”animalul” supus transformărilor

Blogul meu nu are o temă comună, scriu despre orice atunci când îmi vine inspirația, când m-a impresionat un subiect oarecare sau în cel mai rău caz când mă plictisesc și nu am altceva de făcut. Ei bine, astăzi nu scriu pentru că nu am ce face, dar pentru că zilele trecute, la facultate, m-am lovit de o întrebare, pe cât de banală mi s-a părut pe atât și de interesantă. De fapt m-a luat un pic prin surprindere întrebarea adresată de profesor, și în momentul următor am zis că ăsta va fi un subiect de studiu pentru zilele următoare și desigur un articol interesant pentru blogul meu.Așa deci, întrebarea provocatoare a fost: ”Ce este OMUL?”După ce am studiat mai multe materiale am ajuns la concluzia:Omul este un produs al evoluției!

Desigur, că am dat și un search pe google, iar toate rezultatele au fost despre proveniența omului din punct de vedere religios, da e ceva și asta, dar pe mine mai puțin mă interesează. Cred că acesta o să fie mai puțin un articol scris de mine și o să ma limitez la o serie de citate care ar da o definiție omului și existenței acestuia.

Aristotel: ”Omul e un animal social”

Adam Smith: ”Omul e un animal care face negoț.Niciun alt animal nu face acest lucru, niciun câine nu face schimb de oase cu un atul”

Pierre Flourens: ”Omul e singura dintre ființele create căreia i s-a dat puterea de a simți, de a cunoaște, de a cunoaște că el cunoaște și de a cugeta că el cunoaște”

Aurel Baranga: ”Omul este singurul animal care ştie că trebuie să moară şi asta i-a dat lacrima. Dar este, în acelaşi timp, şi singura fiinţă care ştie că ştie acest lucru şi asta i-a dat zâmbetul.

Descartes: ” Omul este un lucru imperfect ce tinde fără încetare la ceva mai bun şi mai mare decât el însuşi.”

Helvetius: ”Omul este rodul educaţiei pe care o primeşte.”

Wolfgang Wickler: ”Omul este fiinţa ce mereu vrea mai mult decât poate şi poate mai mult decât ar trebui.”

Seneca: ”Omul este un animal înzestrat cu raţiune.”

În mare, asta ar fi definiția perfectă pentru om și pentru toate acțiunile sale.
În rest pot spune că omul e ceea ce gândește. Doamnă profesoară dacă cumva citiți acest articol să știți că definiția mea de la ora d-voastră a fost asta:
 ” Omul e un punct material capabil sa respire, să traiască, să învețe, să evolueze și să se reproducă” 
sper că am rescris totul așa cum a fost pe foaie.

Influența oamenilor asupra altor oameni

 Tu, el și opiniile lor

N-am mai scris nimic cam de vreo două luni. Probabil, din cauza că nu prea aveam timp și nici nu era nimic care să ma impresioneze prea mult. În seara asta am găsit probabil subiectul perfect care m-a ținut trează până la 02:30, chiar dacă a doua zi mă așteaptă treburi importante

 Zilele trecute, am avut ocazia să cunosc mai bine un om pe care-l știam de vreo 10 ani și despre care nu aveam o părere foarte bună. Și pot spune că am fost influențată să cred ”asta” despre el, m-au influențat părerile celor din jur și foarte mult comportamentul său în societate. Asta m-a facut să cred că e un om foarte dur și ori de câte ori eram în compania lui nu puteam sau mai bine zis nu aveam dreptul să spun ceva ce l-ar contrazice și asta m-a făcut să cred că într-adevăr e așa cum îl descriu toți cei care aveau amintiri legate de el.
Acum când mi-a povestit care e cauza că se comportă așa, de ce oamenii îl cosideră atât de ”nesuferit” și de ce n-a încetat niciodată să fie așa cum a fost mereu, am înțeles că nimic nu e mai stupid și mai banal decât să asculți de gura lumii.
Cu siguranță mi-am învățat lecția, și nu e vorba că mi-am schimbat părerea despre persoana în cauză pentru că eu oricum aveam un respect profund față de ea, dar am învățat ceea ce trebuia să coștientizez de mult.

 Nu trebuie să ne lăsăm provocați și să judecăm o persoană  după haina pe care o poartă pentru că mereu avem șansa s-o dăm în bară. Judecăm după aparențe și mereu aveam păreri despre cineva fără a vorbi cu el măcar un cuvânt. În cele mai multe cazuri suntem influențați să credem, ceea ce defapt nu ne permitem pentru că ”mai ușor astupi o groapă decât gura lumii”.
Da, suntem influențați de critica celor din jur și ne construim viața pe nisipuri mișcătoare fără a avea niciodată propriele noastre opinii și dorințe, suntem ca niște mașinării manipulate din exterior. Adevărul e că nu vom reuși niciodată să ne schimbăm obiceiul acesta intolerabil și să devenim mai deschiși la schimbări, mai sensibili la durerile altora și mai dornici de a cunoaște oamenii. Și cel mai important nu trebuie să judecăm ce au făcut, dar trebuie să ne gândim de ce au făcut asta și circumstanțele care l-au impus. Simplu de spus greu de făcut și recunosc și la mine mai există această tendință cu care lupt foarte mult.
Eu am o frază pe care o prefer atunci când încerc să cunosc un om:
”Если хочешь узнать человека, не слушай, что о нем говорят другие, лучше послушай, что он говорит о других”. mi-ar fi plăcut s-o scriu în română, doar că uneori originalul sună mai bine.

Modestia copiilor, mândria părinților

 Părinții noștri-mândria noastră

Astăzi în timp ce ”ma delectam” cu ceva noutăți de pe Facebook mi-a atras atenția o poză (Poza1) foarte interesantă, care m-a marcat foarte mult. Nu am putut să trec așa pe lângă acest subiect atât de important pentru majoritatea dintre noi. Și nu vreau să pun în discuție întâmplarea în sine, cât mesajul pe care-l oferă aceasta.

Poza 1

A fi părinte e o artă ,spun unii; alții zic că a fi părinte e o provocare, iar eu cred că a fi părinte e o meserie care o înveți pe tot parcursul vieții,inconștient.
Noi, copiii, suntem oglinda părinților noștri și eu chiar cred asta pentru că ”mărul nu cade departe de copac”, iar ”ceea ce-ai semănat aceea culegi”. Spunând astea, nu vreau să par rea sau lipsită de scrupule, dar până la urmă nu noi ne alegem părinții, deaceea trebuie  să-i iubim și să-i apreciem cât îi mai vem alături.
De multe ori ni s-a întâmplat să fim enervați la culme că nu avem voie să ieșim cu prietenii până târziu, că nu e bine să stăm în fața calculatorului, că trebuie să te trezești de dimineață după o seară în cluburi, că nu ai voie să faci aia sau cealaltă( în funcție de situație și de anturaj), iar astăzi conștientizăm că trebuie să le mulțumim pentru aceste interdicții care ne-au fost de mare ajutor pe parcurs.
De obicei copilul ajunge pentru părinții să-i, în funcție de educația primită sau  răsplată sau pedeapsă, dar ”dacă nu ai fost urât niciodată de către copilul tău nu ai fost un părinte bun”, spunea cineva.
În final aș spune că trebuie să ne iubim părinții, indiferent de cum sunt ei, pentru că doatorită lor am ajuns cine suntem, lor le datorăm existența noastră și tot lor le datorăm dragostea și gratitudinea noastră.
Ei se mândresc cu noi, chiar dacă uneori nu le dăm motive.

Pedeapsa cu moartea- istoria din prezent

”Pedeapsa cu moartea”

Nu vreau să spun  că aș fi un bun  cunoscător al acestei teme, dar pentru că este un subiect actual, încă, în societatea noastră și care  necesită o abordare necesară prevăzută de constituția oricărui stat.  Iată de ce astăzi am sa scriu despre asta.
Încă din cele mai vechi timpuri pedeapsa cu moartea, se utiliza în scopul executării infractorilor sau a adversarilor politici, astăzi multe state au interzis această metodă de pedepsire, in favoarea altora, mai practice. 
Când vorbim de Uniunea Europeană, știm cu toții  că ea promovează utilizarea unor standarde minime în legătură cu pedeapsa cu moartea.Ceea ce mi se pare foarte corect, însă marea problemă cred că rămâne în tări precum: China, Iran, Pachistan,  Coreea de Nord, Arabia Saudită. Conform unor statistici făcute de organizația non-guvernamentală, Amnesty International, în anul 2014 numarul pedepselor cu moartea a juns la 2466, cu 28% mai mult decât în 2014. Însă aceste cifre nu includ China unde astfel de statisticile sunt clasificate drept secret de stat.
Pedeapsa cu moartea se face prin foarte multe metode dintre care majoritatea sunt cunoscute/rămase/ preluate din istorie, se poate de enumerat :

-Ardere pe rug

-Decapitare

-Execuția prin tăierea cu ferăstrăul

-Ghilotină

-Lapidare  (osânditul este ucis prin aruncare de pietre)

-Scaun electric

-Spânzurare

-Tragere pe roată

-Trasul în țeapă 

și astăzi pentru că suntem in sec.XXI , se mai folosește și : executarea cu injecție letală,

Ultimul fiind cazul atacatorului  de la maratonul, 2013,din Boston.

Eu cred că,dincolo de a susţine sau nu pedeapsa cu moartea, trebuie să existe întotdeauna o echilibrare între gravitatea unei infracţiuni şi pedeapsa ce se aplică pentru comiterea acesteia. 

 În plus "Nu există dovezi că pedeapsa cu moartea descurajează comiterea crimelor sau actelor de terorism față de alte forme de pedeapsă ca închisoarea", susțin cei de la Amnesty International.

Din reglementările juridice la nivel naţional şi internaţional derivă, în mod cert, orientarea către abolirea pedepsei cu moartea în cele mai multe state ale lumii, întrucât acest curent contribuie la creşterea demnităţii umane, la punerea în evidenţă a importanţei drepturilor fundamentale, pedeapsa cu moartea neavând un loc legitim în sistemul penal al societăţilor democratice. 
 

Coup de foudre

Dragoste la prima vedere sau ......

...sau  ai trecut  cu bine testul ”prima impresie contează”.

 Chiar zilele trecute am discutat intens pe subiectul : Există sau nu le coup de foudre?.

Concluzii?!!

N-am reușit să înțeleg nimic și nici n-am insistat prea mult să înteleg. Am rămas la părerea mea:” Chiar și cea mai dură inimă sau cel mai meschin suflet recunosc înfrângerea atunci când îi săgetează Cupidon”.

Fie că  vrem sau nu să recunoaștem, dar există și dragoste la prima vedere, chiar dacă aceasta  ne depășește logic și rațional . 

Ne îndrăgostim  de o privire ”aruncată” din greșeală, un gest sau de un zâmbet discret care nu avut nici cea mai mica intenție să schimbe viața cuiva. 

Sau e doar o atracție fizică ? asta rămâne de discutat pentru fiecare în parte.

   Celebra operă a lui  William  Shakespeare  aduce în  scenă incredibila poveste apărută la fel dintr-o dragoste la prima vedere dintre Romeo și Julieta, pe care  toți  o iau drept model (exemplu), dar care nu se știe dacă a fost sau nu bazată pe fapte reale.

Acesta ar fi doar un exemplu care ar susține dragostea la prima vedere, însă acesta a fost doar un caz ”fericit”, pe când astăzi totul e altfel.

...altfel ne manifestăm sentimentele;
...altfel răspundem la sinceritate;
... altfel zâmbim când nu avem ce spune;

.....altfel iubim;
.....altfel abordăm lucrurile.

Herman Merville:

 "Prietenia la prima vedere , la fel ca și dragostea la prima vedere , se spune că este singura adevarată."

Stendhal: "Pentru a fi iubit la prima vedere , un om trebuie să aibă ceva demn de respect , dar să citesti pe fața lui și ceva care să îți stîrnească compasiunea." Sânt două citate care ne-ar ajuta să descoperim ”adevărul”.

Acum e rândul vostru să decideți dacă :Există sau nu dragostea la prima vedere și dacă credeți în existența ei.

Eu o să spun doar atât : 

Sigur că există și dragoste la prima vedere, dar este întotdeauna bine să aruncăm și o a doua privire.

Joc de cuvinte,în limita inspirației .

Simplu- Poezie!

Odată zis/ citit fiecare dintre noi s-a gândit la ceva, cineva s-a gândit la Mihai Eminescu, altcineva la ”Plumb”, iar eu m-am gândit la mine  și la ultima mea poezie.
Egoist?.... aș spune.
N-aș fi avut tendința de a trece cu vederea data de 21 martie fără ca să marchez cumva acest eveniment.
N-am mai scris de mult, de fapt, n-am  mai publicat vre-o poezie de aproape 1 an , dar încă nuștiu ce m-a împiedicat s-o fac.
Nuștiu cât de mulți sunt cei care cunosc ,că din 1999 ziua de 21 martie a fost declarată de UNESCO drept  Ziua Internațională a Poeziei, aceasta fiind o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, din întreaga lume au adus o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii și spiritualității universale.
  Ce a fost poezia pentru mine? Chiar nuștiu, în ea m-am regăsit mereu, îmi plăcea să aștern pe foaie mai mult versuri albe și de obicei făceam asta în timpul orelor de istorie, atunci ”venea” inspirația.
  Ce e astăzi poezia pentru mine? Greu de spus. Astăzi e un sentiment, astăzi scriu, scriu orice dar nu și poezii.

     Odă Poeziei   

( creație proprie, publicată în Revista NOI, aprilie 2011)

Te naști din gânduri și idei ascunse

Cobori din suflet pentru suflet,

Prin ale tale versuri ninse

Aduci în viața mea un zâmbet,

Un vers, un gând, o reverie

Un dor de-un vis și de copilărie.

E-o stare a sufletului și nu-i pustie.

O, tu, prea dulce poezie.

În fața ta mă-nchin

Și-ți mulțumesc,

Căci viața-mi nu e monotonă,

Ea își urmează cursul său grăbit

Prin versuri, rime și cuvinte.

 Am cercat și azi să scriu, am încercat sau chiar am scris asta rămâne de văzut:

   Vise în alb și negru
( 20 martie 2015)

Am mii de vise transparente

Ce prind nuanțe și culoare

Atunci când lumea îți șoptește

”Nu se merită, e o eroare„

Și tot așa timid și straniu

Visez din ce în ce mai mult

Nu-mi pasă de enormul haos

Ce se petrece-n univers.

O fi de bine sau de rău

Nu-mi pasă, nu-mi stă fel

Visez pentru c-așa simt eu

Visez pentru că-i dreptul meu.